Alt lucru care mi se pare interesant e faptul că ne cumpăram cuptoare cu microunde ca să nu „mai pierdem timp” încâlzind mâncarea pe aragaz. Fiindcă veni vorba de mâncare, cred că e a apărut și o tendință spre cumpărarea de semi-preparate. Timp pe care îl putem petrece „fiind ocupați”.

E destul de ironic. Apar felurite obiecte care, teoretic, ne ajută să economisim timp. Iar de timpul pe care îl avem nu știm să ne folosim cu adevărat. Preferăm să petrecem ore întregi în fața televizorului sau a calculatorului, uitându-ne la filme, trăgând cu ochiul în viețile altor utilizatori de rețele sociale, navigând pe net, etc. Avem telefoane de pe care ne putem verifica mailul și suntem în permanență conectați la ce fac prietenii noștri de pe Twitter și Facebook. În loc ca problema timpului liber să fie rezolvată, altele au fost generate. Am început să avem probleme cu atenția, iar ADHD-ul se pare că este în creștere în rândul copiilor din SUA, dar situația e probabil asemănătoare și la noi. Mai nou ne lovim și de așa numita „fear of missing out”. Fear Of Missing Out poate fi explicată destul de simplu: am ajuns să ne fie frică de faptul că vom pierde ceva foarte important, foarte interesant dacă nu verificăm în continuu rețelele sociale, dacă nu suntem în permanență conectați. Apasă F5, dă un refresh.

Poate că ar trebui ca din când în când să aruncăm telefonul, să ne deconectăm și să ieșim un pic din rutina asta. Deși cu 5-6 ani în urmă nu vedeam nimic negativ în a fi conectat în permanență, acum văd pe propria persoană efectele negative. Uneori pot să fac cu totul altceva ,– să scriu un text, de exemplu – dar prefer să mă așez în fața calculatorului și să mă uit la seriale sau videoclipuri pe Youtube. În timpul acesta mai am deschise cel puțin 5 tab-uri, printre care mail-ul, Facebook, Twitter, Google+, Feedly și Wikipedia. Urât, nu? Realizez că în acest fel nu folosesc timpul în niciun mod creativ, care să îmi aducă rezultate pe termen lung, dar fac prostia asta în continuare. Poate s-a transformat într-o dependență?

Mai nou, am început să fim răsplătiți pentru activitatea noastră în rețelele sociale prin servicii care măsoară influența, cum ar fi Klout. Ești încurajat să petreci mai mult timp pe o rețea socială pentru a avea un scor Klout sau PeerIndex mai mare. Postează mai des, convinge oamenii să-ți dea retweet sau like. Un marketer se poate folosi mult mai ușor de oamenii cu un scor al influenței ridicat. Acum are la dispoziție servicii care îl ajută să facă asta. Rezultate măsurabile în social media. Campanii bine pregătite. Și ajungem să fim din ce în ce mai bombardați cu mesaje promoționale, cu publicitate, totul atât de bine focusat încât o reclamă va putea fi făcută DOAR pentru tine.

Vreau ca treptat să învăț să mă folosesc mai bine de timpul liber pe care îl am. Să scriu mai des. Să cânt mai des la muzicuță și chitară. Să reușesc să învăț o limbă străină. Cum nu există nici o metodă miracol, va trebui să apelez la o mai bună planificare. Cam atât. La sfârșit, am o recomandare pentru follow: urmăriți acest cont de Twitter. Chiar merită.

Aici am descoperit o carte micuță, Cartooning, scrisă de Ivan Brunetti, ce funcționează ca un curs în arta benzilor desenate. E un curs practic, cu teme și exerciții, împărțit pe săptămâni. Am început să o citesc abia azi, așa că voi reveni cu completări la acest articol în puțin timp. Mă interesează subiectul acesta de ceva vreme și am câteva idei de comics notate pe undeva, dar îmi lipsește tocmai cea mai importantă parte: cea în care eu știu să desenez așa ceva. Așa că dacă eu, o persoana care știe să deseneze doar stick figures, voi reuși să desenez primul meu comic strip după ce termin exercițiile din această carte, atunci e genială și trebuie să o cumpărați și voi. Dacă vă interesează subiectul, desigur. Între timp, puteți vedea trailer-ul cărții mai jos:

Update: Am trecut prin carte, nu am urmat-o cu strictețe, dar pot spune că sunt foarte multe exerciții utile pentru a-ți da seama cum poți face benzi desenate pe cont propriu, fără prea multă bătaie de cap. Cartea e un fel de cheat sheet al realizării de benzi desenate.

Acum cateva zile mi-am amintit de el si am zis sa mai arunc o privire. Uitasem pentru ce producator auto era, asa ca am cautat Citroen, stiind ca Citroen au masinile (Citroen C4) cu acoperis panoramic de ceva vreme. Nu am reusit sa gasesc, pana la urma mi-am amintit ca numele afisului continea cuvantul “skydiver”. Am fost uimit cand am descoperit ca acel afis nu avea legatura cu Citroen, ci cu Skoda.

Printul de mai sus m-a dus prima data cu gandul la siguranta masinii si la cat de bine absorb scaunele socurile, nicidecum la un acoperis panoramic. Am continuat sa ma uit si la celelalte afise – seria incepe cu afisul “Human cannonball“-, sperand sa ma lamureasca ele.

Dureaza mult sa intelegi ce mesaj vor sa transmita print-urile, iar numele masinii nu iti ramane intiparit in minte din prima, trebuie sa revezi afisele. Merg pe ideea ca poate nu ma incadrez in publicul tinta, de-asta nu ma prind…

In timp ce ma uitam la afise, au aparut urmatoarele intrebari, poate la fel de “suprarealiste” ca afisele:

• Nu inteleg daca prezinta un avantaj sau un dezavantaj al masinii. Cat de rezistenta e masina?
• Ce cauta acele persoane acolo?! Daca au picat in masina, ar trebui sa fie cioburi pe undeva. Sau masina e atat de panoramica incat pica din acoperisul ei aceste personaje?
• Functioneaza ca un portal, teleportand omul-ghiulea, parasutistul, alpinistul si spalatorul de geamuri pe bancheta din spate a masinii?

Tweet

Am citit din nou din cartea “Copywriting” a lui Mark Shaw. Am inceput sa am un ritual pe care il execut din cand in cand. Iau cartea si citesc bucatele din ea pe care le intorc pe toate partile, le verific, incerc sa le demontez sau sa amplific puterea ideilor din spatele lor. Tot citind cartea asta, mi-am dat seama ca oamenii care ajung sa lucreze in publicitate au o obsesie pentru verbul “a crea”. Vor sa creeze. Vor sa isi lase amprenta asupra lumii. Poate suna un pic exagerat, dar nu este deloc asa.

Diane Ruggie, intervievata in aceasta carte, spune ca a fost intotdeauna interesata de puterea cuvintelor si si-a dorit sa lucreze cu ele intr-un fel sau altul. Aceasta dorinta a aparut cand a descoperit ideea ca literele alfabetului pot fi aranjate in diferite feluri pentru a face oamenii sa rada, planga, sa se roage sau sa injure. Cuvintele bine alese pot starni emotii. Daca stii cum sa intorci acest lucru in favoarea ta, vei fi foarte incantat de rezultate. Mutand acest lucru in lumea online, cat de eficiente mai sunt cuvintele? Mai sunt oamenii atinsi de cuvinte bine aranjate, de expresii care ar fi trezit de obicei amintiri sau i-ar fi facut sa priveasca increzatori spre viitor?

Atentia pe internet s-a micsorat foarte mult, iar textele de mari dimensiuni sunt “scanate” cu privirea dupa ceva interesant. Arunc vina pe ideea de multi-tasking online. Oamenii incearca sa faca mai multe lucruri in acelasi timp: citesc un blog, isi verifica emailul, scriu pe Twitter, se uita la poze pe Facebook, etc.  De aici cred ca s-au nascut si articolele sub forma de lista, astfel incat cititorul sa ia informatia care-l intereseaza cat mai rapid. Acesta este un mod superficial de a afla ceva nou sau pur si simplu citi ceva. In mintea unui utilizator va fi o invalmaseala de informatii datorita acestui stil de informare/scriere/orice-altceva. Cu greu isi va aminti de unde a aflat un lucru si daca acesta este corect.

As vrea sa vad care este directia in care se va merge in urmatorii ani. Cat de mult vor mai conta cuvintele; vor mai avea importanta pe care o aveau cu 10-20 de ani in urma?

Tweet

So I asked for help through the almighty Google. I found this wiki page, this forum thread and this help page. The help page is the hardest to understand. It looks like it was written by geeks for geeks. It seems that the open source community hasn’t yet learned a valuable lesson: not everyone has your experience when it comes to configuring servers, writing bash scripts or whatever.

Here’s the presentation. I hope you’re going to find it useful:

2010. This year looks so Sci-Fi when you write it down. Just try it for a few times. Write 2010, 2010, 2010. Now, if you lived sometime around the 40s-50s or even the 60s, you would’ve imagined that in 2010 flying cars or those flying personal shuttles like the Jetsons had would exist.

So, what do we have now? We’re not making any real progresses. We’ve made only really small steps, steps that seem to show up mostly online. We’re living our lives connected, online, sharing everything. We *HAVE* to be connected. Just that and nothing else.

Exactly 100 years ago, in 1910, Edison demonstrated the first talking motion picture. You can have a look here. Chemotherapy was born in the same year. Wow, two major things at the beginning of a century. Interesting, isn’t it?

These are just two things that happened 100 years ago. We’re in 2010 and we get excited when Google launches Google Buzz or when Steve Jobs presents the iPad. We surely are on the wrong track. Let’s hope that this decade will bring its geniuses up front.

Unora le este foarte ușor să scrie despre absolut orice și chiar să pară că se pricep la lucrurile despre care vorbesc. Mie mi-este greu să vorbesc pe lângă subiect – și, uneori, să vorbesc despre ceva la care mă pricep -, ceea ce mă duce la o altă problemă: mi-e un pic greu să-mi expun părerile. Pot scrie foarte ușor când este vorba să inventez ceva, dar mă încurc când trebuie să vorbesc despre un subiect dat. Mi-e frică să nu scriu vreo tâmpenie. Cu alte cuvinte, mi-e frică de ridicol. In cel mai rău caz, stau și mă gândesc prea mult ca apoi să nu mai acționez în niciun fel.

Așa că vin și cer ajutorul persoanelor care scriu des – și bine – pe blogurile proprii: cum reușiți să lăsați temerile deoparte și să scrieți exact ce vreți, oricând vă doriți?

We’ve started to shed the clothes of anonymity, thinking that the Internet will give us at least a small amount of fame. Those 15 minutes of fame, at least. Or 15 MB of fame, if we move the whole thing online.

I am witnessing – as we all do – a complete renunciation of privacy in favor of a weird transparency that on the long run will affect our relationships, whether they are professional, love or family relations. We’re in a fast-forward medium that also allows us to skip moments. We only want the start and the end, forgetting about what’s in-between.

We share pictures on Facebook, let the whole world know we’re in a relationship with another Facebook user, tweet about things that a decade ago were considered intimate.

That’s why I am asking you: where are we heading? What’s the future of “sharing” and how does the current state affect us on the long run?